Limite și Libertate: O Perspectivă Creștină

 

Discurs despre: „Trebuie să pui limite ca să nu-ți calce în picioare libertatea. Să știe să te respecte”

Cât de ușor rostim fraza: „Trebuie să pun limite, îmi calcă libertatea în picioare, nu mă respectă” în momente de furie, indignare, mânie, deznădejde, dezamăgire, singurătate, frică. Deseori auzim sintagma: „Nu mai pot. Trebuie să fac ceva. Să pun o măsură, o barieră. Altfel mă voi distruge. Trebuie să acționez.” De asemenea, cunoscuți și prieteni ne îndeamnă, implicit sau explicit, să intervenim și să oprim „călcarea în picioare” a dreptului nostru la libertate.

Ne este frică să nu pierdem ceea ce avem. Ne este rușine doar la gândul că am putea fi victime ale înșelăciunii din partea celorlalți. Orgoliul nostru este rănit. Ne simțim lezați pentru că este stricată imaginea pe care noi am construit-o în mintea noastră mică și încercăm cu orice preț să o impunem. Momentul în care ne vine gândul acestei „revoluții” pentru pretinsa noastră libertate este acela în care lucrurile nu se întâmplă așa cum vrem noi, voia noastră nu se face și credem că pierdem pământul de sub picioare și că ne este luată libertatea atunci când cineva, o opinie, un lucru intră în conflict cu voia noastră și ne temem ca nu cumva, în cele din urmă, acea altă părere să domine, iar a noastră să rămână inutilă.

Un preot îmi spunea într-o discuție zilele trecute (pentru că, să zicem, această problemă cu limitele și libertatea mă preocupa în mod intenționat...): „Ce înțelegi prin faptul că libertatea îți este luată? Ce înseamnă să pui limite? Ce înseamnă să pui barieră? Ce înseamnă să pui măsură?” Atunci, în acel moment, am conștientizat cât de dure, neortodoxe și lumești sunt aceste opinii care mă înconjurau.

Părintele a continuat spunând: „Nu cumva pun limite pentru a simți că am reușit, că m-am eliberat? A pune limite înseamnă că cineva rămâne afară. În dragostea creștină, în dragostea pe care o întrupează Hristos, în dragostea despre care predică și vorbește atât de frumos Apostolul Pavel, nu încape limită: «dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă; dragostea nu cade niciodată». Când pui o limită, îl arunci pe semenul tău afară.”

Oricât de greu mi-ar fi, voi rosti fraza: „L-ai văzut pe fratele tău, L-ai văzut pe Dumnezeul tău”. Fratele nostru este fiecare semen. Frații noștri sunt toți oamenii lui Hristos. Pur și simplu, cei care aparțin și urmează Spiritul Ortodox, Spiritul Apostolilor, sunt frați întru Hristos. Îl avem în comun pe Hristos, care ne unește, El este Capul Bisericii. Noi suntem mădularele trupului Bisericii.

Părintele sublinia în continuare: „Și dragostea are nevoie de discernământ ”. Eu voi spune că are nevoie de un discernământ foarte fin. Mama, din dragoste pentru copil, nu-i va da dulciuri, chiar dacă acesta insistă, sau îl va duce la pediatru din dragoste pentru a se face bine, indiferent dacă copilul nu vrea. Hristos, din dragoste nesfârșită față de creaturile Sale, ne iartă și așteaptă pocăința noastră, chiar dacă oamenii nu-L vor. Hristos „era supus părinților Săi”, adică îi asculta. Biserica, din dragoste pentru eretici, ia măsuri pentru ca aceștia să se pocăiască și să se întoarcă la Hristos și la singura Credință adevărată în Dumnezeul Treimic.

Cel care are dragoste nu trebuie să pună limite. Căci, atunci când pui limite, este ca și cum ai construi ziduri și nu ai vorbi cu vecinii tăi, ca și cum ai restrânge spațiul în care te miști, ca și cum te-ai închide în tine însuți. Devii ca perla care, atunci când simte amenințarea în mare, își închide deschiderea și încet-încet se sufocă pentru că o ține închisă, și în cele din urmă moare încet. Perlele sunt frumoase și scumpe, dar și ele și-au plătit scump viața prin moartea lor, pretinsa lor protecție prin moartea lor, pretinsa lor libertate în carapacea lor prin moartea lor.

Sfârșit și lui Dumnezeu slavă!!!